Zoologia din Evul Mediu nu diferea foarte mult de basmele cu monstri pe care le mai spun inca unii parinti copiilor. Calatoriile fiind lungi, scumpe si periculoase, cunostintele ajungeau la publicul larg doar prin intermediul a cativa oameni, care le aflau si ei la a doua sau a treia mana. Iar intr-o lume puternic mistificata si plina de superstitii, rinocerul putea usor sa devina inorog, iar tigrul… manticor?
In bestiariile vremii, carti desenate migalos cu reprezentari ale animalelor cunoscute sau presupuse, apar destul de des astfel de creaturi mancatoare de oameni, multa vreme fiind considerate cat se poate de reale. Se presupunea ca traiesc prin padurile dese din India, fiind o reprezentare a raului si probabil una dintre cele mai infricasatoare creaturi aduse la viata de povestile oamenilor. Poate si de aceea s-a considerat pana prin anii 1930 in Spania ca aceasta creatura este un veritabil simbol al raului de pe Pamant. Insa ce era exact un manticor?
Creatura era reprezentata ca avand corpul unui leu, mare si musculos, terminat cu o coada ca de scorpion, folosita, conform legendelor, pentru imobilizarea prazii. In alte povestiri era capabil sa arunce tepi otraviti in jurul sau cu aceeasi coada veninoasa. Insa cel mai inspaimantator aspect al creaturii este chipul sau uman, in general reprezentat in imagini ca apartinand unui barbat matur. Dotat cu trei randuri de dinti puternici si ascutiti, cam ca la rechin, manticorul trebuie sa fi fost cu adevarat infricosator in legendele povestite si repovestite generatii de-a randul. Ideea unei creaturi cu un chip cat se poate de uman trebuie sa fi fost cea mai infricosatoare caracteristica a fiintei mitologice. Legendele spun ca se hranea cu carnea prazilor proaspat rapuse, pe care le consuma integral. Cel mai mult insa ii placeau oamenii, din care nu lasa nimic, nici oase, nici haine. Asa ca de multe ori se considera ca daca cineva a disparut prin vreo zona mai impadurita, a fost cel mai probabil devorat de un manticor. Uneori se spunea ca, la fel ca ruda sa, Sfinxul, punea ghicitori foarte grele oamenilor cu scopul de a-i atrage la pierzanie. De cele mai multe ori insa, ataca direct, neexistand povesti la fel de pitoresti ca cea a lui Oedip, care a infrant blestemul Sfinxului prin intelepciunea sa.
Numele fiintei vine din persana veche, unde “martikhoras” insemna “mancator de oameni”. Numele a fost adoptat in scurta vreme si in limba latina, unde a devenit “mantichora”, existent intr-o forma si in greaca veche. Creatura insa era considerata reala din cele mai vechi timpuri, nu doar in Evul Mediu. Ca dovada stau scrierile unor invatati ai vremii, precum Pliniu cel Batran, in “Istoria Naturala”. Acesta mentioneaza un invatat grec de la care a auzit despre manticor, descriindu-i caracteristicile fizice. Mentioneaza de asemenea si strigatul sau, o combinatie intre sunetul unor tevi cazand si o trompeta, care urmeaza sa fie descris si in alte scrieri importante din vechime. Sunetul trebuie sa fi fost oribil, in prezent inca mai existand oameni care incearca sa isi dea seama ce anume au auzit cei din vechime pentru a crea legenda. Desi cel mai probabil este vorba de tigru, daca e sa fie gasita originea monstrului, specia bengaleza fiind cea mai periculoasa si agresiva. Mitul a strabatut cale lunga pentru a ajunge in forma finala.
Bartholomaeu Anglicus, care a trait in secolul 13 e.n. in “De proprietatibus rerum”, volumul 18, mentioneaza la randul sau fiinta mitologica; ii descrie corpul ca fiind mai viguros, cam ca al unui urs, prezentandu-i si numele grecesc, Baricos. Intr-adevar, in descrierile intinse pe cateva sute de ani, atat in scris, cat si in arta, manticorul este prezentat sub diverse forme si culori, de la un galben pal, la un rosu aprins. Insa un element arata clar despre ce fiinta este vorba: chipul uman.
In general creatura este un simbol al raului absolut, fiind cruda si violenta, preferand mai ales oamenii drept hrana. In Evul Mediu, preotii o considerau un semn pagan, al raului, fiind o combinatie intre trei semne zodiacale, leu, scorpion si varsator. In mod surprinzator insa, manticorul a fost folosit si in simbolistica crestinilor, ca element legat de povestea vietii profetului Ieremia. Cum acesta a fost aruncat intr-o groapa adanca si intuneacoasa, se considera ca astfel se creeaza o legatura intre el si creatura mitologica, ce traieste mare parte din viata in adancimile pamantului.
S-ar crede ca celebritatea monstrului s-a dus odata cu evolutia stiintifica si a educatiei. Insa aceasta creatura era prea interesanta si atractiva petru a fi lasata de izbeliste, mai ales de catre cultura nou formata. Astfel, in cartea “Versetele satanice” a lui Salman Rushdie apare un manticor, in timp ce serialul american “Manticore” prezinta povestea unor soldati trimisi in Irak ce descopera o creatura cat se poate de reala. Numele fiintei mai este mentionat si in serialul “Dark angel”, desemnand o corporatie imensa ce se ocupa cu crearea de hibrizi om-animal, denumirea fiind cat se poate de bine aleasa. Desigur, mentionarile sunt mult mai dese, mai ales prin desenele animate cu subiect mitologic sau istoric, dar si in filme artistice sau carti, care se folosesc de creatura mitologica atat in forma ei directa, dar si cu sens metaforic.
