Thrillerul psihologic „Echoes of a crime”, cu Diego Peretti in rol principal, este un pariu national si industrial neobisnuit pe cinematografia de gen care a reunit Warner Bros cu regizorul Cristian Bernard, popular pentru productii independente si experimentale precum „76 89”. 03”, dupa mai bine de un deceniu in care nu a mai lansat lungmetraje.
„Sunt oameni care fac teroare, dar fara sprijin industrial si de aceea „Echoes of a crime” nu este un film tipic pentru ca, pana acum, cinematograful argentinian nu se implicase atat de mult cu acest gen, cu ceva la fel de intunecat ca aceasta poveste.” spuse el.
Productia Warner, care se deschide in cinematografe joia viitoare si apoi la HBO Max, reuneste o distributie formata din Peretti, Julieta Cardinali, Carla Quevedo, Diego Cremonesi si Carola Reyna.
Bazat pe un scenariu de Gabriel Korenfeld („Permis”, 2016), Bernard se confrunta pentru prima data cu genul horror dupa ce s-a remarcat cu comedia neagra de cult „76 89 03” (2000), care a marcat o referinta si o alternativa mai experimentala in relatie cu asa-zisul nou cinema argentinian si „Regresados” (2008), ambele in parteneriat cu Flavio Nardini.
Pe langa noutatea lansarii unui film fara Nardini, proiectul are pentru Bernard particularitatea de a fi un lungmetraj industrial cu un studio mare in spate si, in plus, intr-un gen pe care nu-l investigase niciodata.
„Este povestea unui scriitor de best-seller care trece printr-un moment de criza personala enorma si vine de la o problema de sanatate. Impreuna cu familia, isi ia o vacanta intr-o cabana indepartata, cu presiunea scrisului si un bloc creativ. Noaptea este o furtuna, puterea se stinge si o prezenta neasteptata bate la usa care vine sa-i distruga linistea. Acolo incepe confuzia dintre fictiunea pe care o scrie si realitatea”, a sintetizat Bernard despre intriga lui. film.
In ceea ce priveste gestatia proiectului, regizorul a adaugat: „Cand mi-a venit scenariul, m-am gandit la filmele pe care le iubesc, la cinematograful anilor 1970 din Statele Unite care mi-a schimbat viata. A fost ocazia de a face filme de gen din o industrie locala si cu resursele si instrumentele pe care le merita”.
„Este un cinema care este foarte bun ca incepe sa se faca la noi, pentru ca nu avem atatea filme de groaza si suspans si avem toate instrumentele pentru a face asta”, a spus Cardinali, in aceeasi ordine de idei.
Actrita a spus ca scenariul „a cucerit-o si i s-a parut foarte distractiv, ceea ce are nevoie cinematograful din acest tip de gen”, al caruia se considera o mare adepta.
Referitor la filmari, Cardinali a subliniat ca, „inaintea unui scenariu cu aceste caracteristici, se stie ca este un film caruia trebuie sa se puna trupul”.
„Ploua in 90 la suta din poveste si aveam costume de neopina sub haine pentru ca eram ude tot timpul, foarte frig” in mijlocul iernii si „a fost unul dintre primele filme care au fost filmate intr-o pandemie, dar dorinta de a reveni la filmari dupa atata disconfort ca a trebuit sa tamponeze tot timpul”, a recenzat el.
In cazul lui Quevedo, „provocarea” sa a fost „ceea ce a fost interesant despre intreaga constructie a personajului si lucrul in teroare pentru prima data; construirea unui personaj care va continua sa fie plauzibil, intr-o posibila realitate, dar jucand la in acelasi timp, cu tot ceea ce genul are de oferit”.
„Cand am citit scenariul, se stia deja ca Bernard urma sa regizeze si Peretti va juca, iar decizia de a accepta rolul a fost foarte evidenta si usor de facut. Si cand am vazut filmul terminat mi-a placut totul; are un nivel inalt de productie.Muzica M-a fascinat.Am fost implicat in acea realitate si am simtit tensiunea, lucru care nu mi se intampla cand imi vad propriile lucruri”, a abundat interpretul si scriitorul la aceasta agentie.
Cristian Bernard: Polanski a fost o referinta grozava, mai ales un film necunoscut de-al sau precum „Death and the Maiden”, care este cel mai bun film despre dictatura militara si a fost realizat de un polonez cu actori vorbind in engleza. Este o poveste care se petrece intr-o cabana intr-o noapte furtunoasa, un clasic Polanski: folosirea locurilor inchise si punerea personajelor cu conflicte infernale in medii limitate.
Poate fi si ceva din „Straw Dogs” (1971) de Sam Peckinpah, prin „The Shining” (1980) de Stanley Kubrick. Si Alfred Hitchcock, care a studiat-o din nou, cu compozitorul sau Bernard Hermann, care a fost principala referinta pentru a face muzica. A fost folosit si de Martin Scorsese si (coloana sonora) are o multime de „Cape Fear” (1991), folosind corzi. A fost ca un procesor in care am pus tot cinema-ul pe care il iubesc, chiar si John Carpenter.
T: Cum a fost pentru tine sa faci cinema industrial dupa ce ai facut anterior filme exclusiv independente?
CB: Nu am fost niciodata intr-un studio atat de important in istoria filmului ca Warner, sau nu am lucrat cu HBO sau am avut experienta in cinematografia industriala. Am avut multa libertate. Da, poate au fost unele diferente in editare, dar in cele din urma am ajuns la o versiune care ne-a placut tuturor. A fost o alta taietura sugerata de mine, dar a durat doar cinci minute mai mult. Dar asta a imbunatatit filmul, pentru ca de multe ori regizorul simte ca filmul este ca fiul sau si orice ating ei, se simte ranit si nu are distanta pe care ar trebui; si cred ca viziunea producatorilor a fost perfecta. Deci a fost un proces de invatare. A fost libertate absoluta, am tras ce am vrut.
T: Schimbarea de gen face parte dintr-o noua etapa sau te vei intoarce la comedie?
CB: Cel mai probabil vom face din nou una cu Nardini. Urmatorul, in pre-productie, este horror: „Sub picioarele tale”. Apoi mai am una de aventuri, care se numeste „Tunetul pe drum”, despre universul foarte ciudat al pariurilor de curse Scalextric.
